Vreţi poveşti şi povestiri? păi hai să încep cu momentul în care am venit eu în aceasă mare familie.

Era 24 iunie 2005. Ţin minte data, pentru că în timp ce îl aşteptam pe Bogdan la metrou Politehnica, am primit un telefon de la mătuşa mea prin care mă anunţa că intrasem la liceul la care vroiam. Eram foarte fericită. Şi aşa, euforică, am intrat într-o sală de teatru în care trupa îşi desfăşura activitatea. Cu exepţia a 2-3 oameni, restul erau în jurul unui pian. Dani cânta la pian, iar Maria şi Anita repetau nişte melodii.

“Termină acum şi vorbim”. Asta ne-a spus Bogdan. Când au teminat, au venit toţi în jurul nostru (am uitat să menţionaz că mai venisem cu o colegă din generală, Loredana- Lore). Auzeam numai “Buna! Eu sunt… Îmi pare bine”. Uitasem cum era într-o trupă de teatru, adică nebunia specifică, dezinhibarea şi tot tacâmul.

“Eu sunt Dan Simion şi sunt regizoul acestei trupe. Care urcă prima?”. Mi-a îngheţat inima, mai ales că Lore îmi făcea semne “Du-te tu!”. “Bine. Eu!”. Şi am urcat pe scenă. Trecuse mult timp de când nu mai simţisem sub picioare scândurile scenei, de când nu-i mai privisem pe cei care stăteau pe scaunele spectatorilor. Am zis câte ceva despre mine, apoi am spus “Emoţie de toamnă” a lui Nichita şi a venit momentul … Nu ştiu cum să-l numesc mai bine. Improvizaţia. Bineînţeles că tema a venit de la Bogdan. O auzeam pe Maria spunându-i “Ia-o încet, că e nouă!” “Eşti un copil care se joacă cu norii”

Badabim, badabum! Şi io ce ar fi trebuit să fac? Am rămas blocată. “Stai un pic şi când începi, ne spui.” “Încep”. Habar nu aveam ce să fac. Am pictat cerul. Şi l-am pictat muuuult de tot! Pentru că acum înţelegeţi toti, nu erau accidente. deci era o poveste monotonă. Mă jucam cu norii… Trebuia să mai fiu şi copil. Şi am fost şi copil într-un final. “E suficient. Mulţumim!”.

Am coborât în 2 timpi şi 3 mişcări. Nu ştiu când am ajuns pe scaun şi am început să o urmăresc pe Lore. Nici nu ştiu când a vorbit. Dar am vazut improvizaţia- fluture.

Şi am prins drag de voi, de ceea ce înseamnă InDArt. Credeţi că nu m-am gândit să plec, să părăsesc trupa? Am făcut şi asta! Dar prima dată m-a ţinut Teo şi Cătă. Apoi nu am putut eu să renunţ la voi. Pentru că însemnaţi mult de tot pentru mine. Şi pentru că am trecut prin multe împreună.

Tot ce contează este să-ţi aminteşti de unde ai plecat şi ce te-a convins să faci acest lucru. Apoi o să ai din nou forţa, încrederea în tine şi toate ingredientele pentru a merge mai departe! Începutul contează!