Lucram cu Bogdan si Maria la URSUL de Cehov. E o poveste pe care am sa o spun altadata. Deci, primesc un telefon: sunt de la o revista studenteasca din Politehnica si as dorii sa va iau un interviu in legatura cu trupa de teatru de la noi din Universitate. Ups, aaa, da, sigur, cand doriti… Bogdaneeee, ajutor, hai ca aparem pe hartie, sa zicem cate ceva…

Nu dadusem in viata mea un interviu si aveam niste emotiiii, numa, numa. Bun, aranjez biroul meu vestit de la subsol, fac putina curatenie, nu uit sa ma aranjez in oglinda mai ales la chelie…si vine!

-Sunt Natalia Martian de la revista…nici nu i-am retinut numele. Gura uscata, maini transpirate, si in fata mea o fatuca faina( asta nu mi-a scapat), finuta, cu un zambet ca o raza de soare. Bun, in gandul meu, macar e “misto”, mai trec emotiile.

Si incepem. Mai poticnit, mai legat, am inceput sa povestesc despre trupa noastra. Cat timp a trecut? Nu ma intrebati ca nu stiu! Natalia? Se terminase de mult banda si nu se mai satura ascultandu-ne.

O priveam in ochi si simteam cum arde. Ii simteam foamea de teatru. Se formase intre noi trei un cerc de energie ca aproape puteai sa-l vezi.

A venit si finalul, trebuia, si avea expresia aceia pe care o au copii mici cand le iei jucaria din mana. Am simtit atunci ca pornesc cuvintele din gura fara vrerea mea:

-Ai vrea sa vii sa faci parte din trupa?

Ati privit vreodata un copil cand descopera jucariile de sub brad? Ati privit vreodata o femeie in ochi cand i-ati daruit o floare? Dar o mama cand isi alapteaza copilul la san? E, asa era Naty, cu voce stinsa:

-Sigur, daca se poate, eu am mai facut teatru in liceu si…mi-e tare tare dor!

Inceputurile lui Naty. Fiecare are o poveste si am sa le spun asa, incet, batraneste, din strafundul inimii mele care bate pentru ei!

Sefu’