Ei, dacă tot se povestește despre începuturi, hai să vă povestesc și io cum am ajuns pe pășunea asta (prietenii știu de ce…).

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un cenaclu al unui site (”sait”?) literar. Și cenaclul ăsta se ținea pe undeva prin spatele Poliției Capitalei, la un bar mai acătării, în fiecare joi seară. Amu’, cum să vă povestesc eu, dracii, ăăă , dragii mei, m-am nimerit și eu p-acolo, un boț de humă cu sete de ”litere” scrise și spuse. Nu veneam pentru prima dată p-acolea, dar într-o anumită seară a apărut un grupșor pe care nu-l mai văzusem până atunci prin peisaj. Mă întâlnesc cu un prieten mai vechi, care fusese invitat să stea la masă cu gașca asta și-l întreb, curios din fire și netămător că din cauza asta o sa mor mai repede, cu cine stă la masă. Îmi zice că nu-i cunoștea până atunci, dar că l-au invitat să stea cu ei decât să stea stingher la masa lui. Și, mergând cu curiozitatea mai departe, îl întreb dacă știe ce-i cu ei. Îmi spune că cică sunt o trupă de teatru adusă de un oareșcare Bogdan Gagu la cenaclul din seara aceea. Bineînțeles, cum a pronunțat cuvintele magice ”trupă de teatru”, mi-au și sclipit ochișorii și am început să-i cercetez mai atent. Mai făcusem parte dintro trupă de teatru prin studenția mea brașoveană și prinsesem atât gustul atât de plăcut al prezentei pe scândură, dar și unele din hai să nu spun trucurile, dar secretele meseriei. Asta e, meseria se mai și fură, mai ales că avusesem de la cine fura, că, vorba ceea: ”De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.”

Așa, dar să continui, că n-oi fi vreun pui de Dostoievski, să mă pierd în descrieri exagerat de amănunțite.

Nu m-am dus imediat la oamenii aceia care spuneau că sunt trupă de teatru fiindcă am făcut un drum până la bar, că, vorba aceea: ”Trăiască berea!”… Până să ajung eu să vorbesc cu ei, i se dă cuvântul unui ins care se prezintă ca fiind Dan Simion, șeful trupei de teatru ”Toma Caragiu”, după care Bogdan și Maria joacă un fragment din ”Ursul” lui Cehov. Mai trebuie să spun că deja mi se-aprinseseră urechile de dorință? Nu, nu doream să… Nemernicilor! Numai la prostii vă gândiți! Eu vorbeam de dorința de a mai fi pe scenă… (sic!). Drept urmare, cum s-au mai liniștit aplauzele și s-a mai golit oleacă sticla de bere, m-am prezantat la Șefu’ să dau cu cărămida în piept că și eu am mai făcut teatru și că aș vrea să fac și eu parte din trupă. ”Bine, dacă vrei să intri în trupă, vii cu un text și dai o probă. Dacă ești bun, te primim.” Și uite-așa am stabilit să mă prezantez a doua zi, vineri, la repetitii, cu un text și să dau o probă. Deja îmi bătea inima mai puternic și deja începusem să caut mental textul cu care să mă ”probez”.

Învățasem cam cum se lucrează un text din perioada petrecută în trupa ”Arca” din Brașov, dar am zis că pentru o probă îmi trebuie unul cu care, vorba ceea, să rup gura târgului… Astfel, dupa ce am trecut în revistă mai multe texte pe care le știam (pe de rost), am hotărât să nu mă risc cu un text la prima vedere, ci să vin cu un text pe care îl lucrasem deja și cu care am fost prezent pe scândură: ”Cugetările sărmanului Dionis” - selecțiuni. Problema era că nu-mi mai aminteam exact textul, așa că am rugat o prietenă să-mi împrumute un volum de Eminescu. Și uite-așa m-am pomenit căutând printre cămine sala de repetitii…

Intru în sală și cineva (nu-mi mai amintesc cine) îmi spune că azi n-o sa facem repetitii fiindcă e ziua șefului și o să stăm mai mult să bem un… cico, etc ”Bun așa, îmi zic. Măcar poate scap și eu mai ușor dacă e atmosfera mai destinsă…” Ei, distracție, distracție, dar îmi spune Bogdan că nu capăt nimic până nu dau proba… Ok, zic, cu emoțiile în gâtlej. ”Hai, sus!” aud de la Dan. ”Who? Me?”, îmi vine să întreb, dar o singură privire în jur mă lămurește că ar fi fost o întrebare retorică.

Ca să fac o paranteză, nu știu alții cum sunt, dar eu, înainte de a urca pe scenă am niște emoții care l-ar omorî pe un cardiac, așa că am urcat tremurând scările scenei. Și, mă repet, dar… nu știu alții cum sunt, dar eu când calc pe scândura scenei, reușesc să transform emoțiile alea în stări, așa că, odată ajuns la mijlocul scenei, am devenit un scriitoraș, un visător sărac și boem, așa cum mi-l închipuiam, pe scurt, pe Dionis. Am deschis cartea și… ”Ah, garafa pântecoasă…”

Și am terminat și textul. Aplauze, aplauze furtunoase, aplauze în cadență, bis-uri, ”bravo”-uri, etc… Ei, exagerez si eu, ce n-am voie?

Mda, au fost parcă niște aplauze, din care eu am dedus că am scăpat de probă. Ha, ți-ai găsit! ”Nu, stai acolo. Mai ai de făcut o improvizație.” ”Uuups!” Mai văzusem pe alții făcând improvizație, dar eu nu făcusem niciodată, așa că am zis c-am băgat-o pe mânecă. Nu improvizația, proba. ”Ești un copac.” ”Nu, eu sunt un chilot”, era să răspund, dar am început să-mi fac povestea. Nu a fost una strălucită - nici n-a avut un final clar -, dar am scos-o la capăt, zic eu… ”Și… nu mai am idei.”, am zis la un momendat, așteptând un eventual verdict. Și verdictul iacătă-l: acum sunt un (vechi) membru InDArt.

Aceasta e povestea. În (mare) parte este adevărată. Nu am zis-o eu, ci Mark Twain…

Finalul poveștii?

Vi-l povestesc la un cenaclu…

Cer senin!