Ei, cum să vă povestesc eu, dragii moșului, pasiunea noastră pentru teatru este atât de mare, încât ajungem să complicăm unele lucruri din viața noastră la fel ca întro piesă. Și ca să vă dau un exemplu, am să vă povestesc cum l-am tuns zero pe Bogdan.

Era o zi cu soare (mult soare) și noi am plecat la Poienari, satul în care locuia autorul piesei pe care o jucam atunci,„Plumbuita” pe numele ei de scenă (sic!), unde trebuia să jucăm, după care ne aștepta unul din primele weekend-uri de integrare. Scena pe care trebuia să jucăm era scena școlii din sat, o scenă obișnuită mai mult cu serbările școlare. Era o scenă atât de mică pentru cât aveam noi nevoie, încât a trebuit să facem efectiv slalom printre scaunele și mesele pe care le foloseam drept decor! Cred că a fost cea mai „înghesuită” reprezentație a noastră. Și când spun asta mă gândesc și la nivelul la care s-a ridicat (mai degrabă „coborât”) interpretarea noastră… Am uitat replici, ne-am lovit de elemente de decor care erau din alt act, ce mai!, am fost VARZĂ. Publicul a fost unul din cele mai dificile de care poți, în general, să ai parte: copii. Au fost copiii de prin sat, cărora le-a plăcut spectacolul, mai ales că era despre o mână de puștani ca ei. Am devenit vedete comunale pentru un weekend cel puțin, mai ales Alecu (prietenii știu de ce…). Poate și acum mai povestesc bătrânii satului despre actorii ăia care au venit odată și au jucat pentru ei. Una peste alta, a fost o experiență de neuitat, dar și de ne-repetat (mă refer la interpretare), dar uite că mă luai cu vorba și uitai că nu despre spectacol vroiam să vă povestesc.

Eii, și acum o să încerc să fac un exercițiu de imaginație, adică să vă povestesc istorioara asta din două puncte de vedere: cel al „neimplicaților” și al celor care știau ce va urma…

Mai întâi, neimplicații. S-a terminat spectacolul, am vorbit cu copii, ne-am pozat, am râs cu ei, apoi am strâns recuzita și am pornit pe grupuri către locul unde avea să se desfășoare (sic!) weekend-ul de integrare. Pe drum, ne salutau toți oamenii, iar copii se uitau la noi și șușoteau sau strigau „una-n barbă, una-n plex” și râdeau. Noi povesteam despre cum a fost pe scenă, râdeam, când deodată auzim un zvon de ceartă. Ne uităm înapoi și vedem că Bogdan se certa de mama focului cu Cristi din cauză că a ieșit spectacolul mult mai jos decât ar fi trebuit. Se învinovățeau unul pe altul, la început mai civilizat, apoi, pe măsură ce se apropiau de casă, dialogul curgea spre suburbii… Ne mirăm de așa înverșunare, în fond fusese un spectacol fără prea mare miză, am avut de tras multe învățăminte din el despre „așa nu”, dar acum trebuia să chefuim, să ne simțim bine, să petrecem zilele alea două cât mai bine. Și ei tocmai acum și-au găsit să se certe ca la ușa cortului ferentarian… Ce naiba i-o fi apucat? Hai să-i împăcăm, că altfel nu se știe unde se mai ajunge. Ei, ți-ai găsit să împaci doi tauri. Intrăm în curte și aștia doi se ceartă din ce în ce mai rău. Bogdan amenință că pleacă la Buzău. Cristi îi spune că poate să plece oricând, că doar nu se desființează trupa dacă n-o mai fi el. Aoileu, atât de departe au ajuns? ‘Măi, hai nu vă mai certați. Asta e, a fost cum a fost, pentru copiii ăștia chiar a fost ceva deosebit. Pentru atâta vă certați acum?’ „Nu, eu plec la Buzău!” „Calea ți-e deschisă. Fugi la mama! (măscăreli) Infantilule!” „Să văd eu cum vă descurcați…” „Ete, na, o să murim. Ha! Ce, te crezi buricul pământului?” ‘Să încercăm să-i împăcăm, dar ce, poți să mai zici ceva, că nu apuci. Apare și Dan, hai că mai avem o speranță, sigur o să-i împace el!’ Când colo, ce să vezi: Dan începe să-l bălăcărească și el pe Bogdan și conflictul începe să se îndrepte spre un sfârșit teribil, care o să ne strice tot ce am construit până acum în trupa asta… Lore încearcă un timid ‘Haideți, mă, ce-aveți?’, dar n-o aude nimeni, toată lumea e bulversată, nedumerită. „Da, Bogdane, tu ești de vină! Și din cauza ta au jucat și ei prost. Așa o să ne faci mereu?” „Nu mai, gata, eu am zis că plec!”, și Bogdan începe să-și strângă hainele înghesuindu-le în geantă. „Da, tu, tu ai fost cel mai jalnic azi! Și uite ce pedeapsă îți dau!”, și Dan se repede cu o foarfecă în părul lui Bogdan, tăind cu sârg un smoc măricel. ‘Ceeeee? Ce naiba…’ Dan începe să râdă, Bogdan și Cristi la fel.

Acum, să vă prezant și varianta „implicaților”…

„Bă, vezi că vreau să mă tund.” „Păi, să-ți recomand o frizură?”, zic eu, mângâind cu subînțeles subtil (!) chelia. „Da, păi, așa vreau și eu să mă tund.”„Pe bune? Buuun așe! Aduc mașina (de tuns)?” „Nu, lasă că ne descurcăm noi. Dar, auzi, nu vreau așa obișnuit. Vreau să facem și un show înainte de asta…” „Ok, hai că vedem cum facem.”

Coordonatele se păstrează: Poienari, „Plumbuita”, etc. Plecăm de la școală. Bogdan mă strigă din urmă. „Stai puțin, să vorbim.” Mergem agale către casă, mai salutăm câteun localnic, mai vorbim de piesă, iar Bogdan îmi zice că doar noi doi și Dan mai știu de ceea ce plănuia el. „Bă, da’ tre’ să fie o ceartă tare, mă-nțelegi?” „Ghini, ăi!” „Când îți spun eu, începem.” La un momendat, Bogdan dă semnalul: „Ce vroiai să fac? Atâta am putut azi.” „Dă-te, mă, de-aicea. Tu nu poți mai mult.”, și continuăm pe același ton care poate fi întâlnit și pe canalele de înjurături și blesteme de pe mirc, la început cu argumente legate de piesă, apoi, fiindcă nu mai știam ce să ne reproșăm, am dat-o în bălăcărelile obișnuite emisiunilor cu trădați în amor și dragoste sau rubricilor cu știri sportive. Ceilalți se uitau la noi și nu le venea să creadă. Intrăm în curte, eu căutând în minte încă ceva să-i mai reproșez, și el amenințând că pleacă. Îi văd pe ceilalți cu coada ochiului: Lore speriată, Nati încercând să ne împace, Alexa nedumerită, și tot așa mai departe. Ne mai bălăcărim noi oleacă, apoi apare Dan; se ia și el de Bogdan. Nu stabilisem cine va lua foarfeca să facă gestul final, dar am zis că improvizăm: care cedează primul sau sărim pe el în același timp. Încerc să-l urmăresc pe Dan fără să dau de bănuit. La un momendat, mă întind să iau un pahar și îl văd pe Dan cu foarfeca în mână. „Nu, mai lasă-i puțin!”, îmi spun, dar prea târziu: smocul de păr părăsise deja capul creț (ehei!). Mă reped râzând să tai și eu un smoc, în timp ce Nati, Alexa & co nu mai știu ce să creadă.

Ei, s-au lămurit toți până la urmă că a fost o farsă și am trăit fericiți restul weekend-ului. Nu mai povestesc, însă că ne-am chinuit mai mult la a-l rade pe Bogdan decât să facem grătarul, dar asta e deja altă istorie. A, și nu, nu era 1 aprilie!
Cam atât fu. Restul este istorie.

Mai multe povestiri și istorioare mai târziu, că am tolba plină.

Cer senin!