Cele trei elemente definitorii ale actorului

March 15th, 2009 by Bogdan Gagu

M-am gandit ca e bine sa reluam seminariile indart. Tinand cont de faptul ca nu am reusit sa ducem la bun sfarsit workshopul de la festival o sa il definitivam aici.

O sa vorbim despre cele trei elemente definitorii ale actorului: Cuvantul, Miscarea, X. X-ul e al treilea element pe care trebuie sa il descoperim.

Acest seminar va decurge ca si celelalte. Voi da niste afirmatii si astept de la voi comentarii, justificari sau contraziceri.

Primul element: CUVANTUL

Inainte sa va spun promovarea pentru acest capito am sa va povestesc putin despre Munca cu sine insusi. Va spuneam ca cel mai important este evolutia fiecaruia in raport cu el insusi. De ce? Pentru ca comparatiile distrug capacitatea actorului de a evolua. In momentul in care stai si te gandesti ca esti mai bun sau mia prost decat cel de langa tine atunci nu o sa mai poti vedea drumul. Unde vrei sa ajungi ca actor, ca fiinta umana? Asta e scopul care trebuie sa iti coordeneze actiunile creatoare.

Daca vorbim despre cuvant as vrea sa ne gandim la caracteristicile de deschis/inchis ale cuvantului. Va dau un exemplu si astept de la voi sa veniti cu alte justificari.

Exemplu: IUBIRE si IUBESC

Iubire: cuvant deschis care iti da posibilitatea de visare si de libertare. Nu cred ca cineva foloseste cuvantul iubire fara sa viseze si fara sa se gandeasca la frumusetea acestei stari.

Iubesc: este un cuvant inchis. dece? pentru ca este categoric. Este precipitat.

Trecand mai departe. Incercati sa faceti un exercitiu simplu. Folositi “aaaa” pentru a sugera iubirea si impertinenta iar apoi incercati cu iubire si iubesc. Incercati sa va descoperiti. Care sunt adevaratele nuante ale cuvintelor? Descoperiti libertatea! Nu uitati ca totul se intampla in povestea pe care o creati voi, care e doar in mintea voastra, acolo unde orice capata forma pe care v-o doriti voi.

Orice lucru abstract poate fi jucat intro poveste doar daca in povestea voastra acesta devine logic si justificat.

EXEMPLU: Nu trebuie sa te tarasti pentru a fi o rama. Animalul e in mintea voastra. Totul e in povestea pe care o creati voi, asa cum vreti voi, cu pudismele si limitele pe care le vreti voi impuse. Oricum, parerea mea: E o mare prostie ca in imaginatia ta sa existe limite si pudisme. NIMENI, nu poate citi gandurile celuilalt, dar multi pot vedea starea ta interioara in functie de povestea pe care o ai in spate.

Pe baza celor spuse mai suse, faceti exercitiu cu apa calda, care curge pe diferite parti ale corpului. folositi “a” pentru a descoperi starile specifice fiecarei zone in contact cu apa fierbinte. Pentru a va controla, mergeti sub dus si puneti dusul fierbinte pe voi si vedeti cum reactionati. In felul acesta aveti o confirmare a sinceritatii starilor.

Aveti mai jos un citat a lui Gordon Craig. As vrea sa va dati cu parerea.

“Jocul actorului nu constituie o Arta si e o greseala ca se da actorului numele de artist. Caci tot ceea ce e accidental, e contrar Artei. (…) Actorul va disparea; in locul lui vom vedea un personaj fara viata, care va purta, daca vreti, numele de “Supramarioneta” - pana cand isi va cuceri un nume mai glorios. Aceasta nu va rivaliza cu viata, ci va trece dincolo de ea; ea nu va infatisa corpul in carne si oase, ci corpul in stare de extaz, si in timp ce va raspandi un spirit viu, se va drapa intr-o frumusete de moarte.”

Gordon Edward Craig - “Actorul si supramarioneta”
(1908,The Mask)

Craig face parte din Metafizicienii teatrului care plecand de la notiunea de sculptura vrea sa demonstreze maliabilitatea actorului asemenea unei papusi. Tot el incearca impreuna cu Kantor sa evoce teatrul mort care sa analizeze statutul realitatii teatrale.

Craig poate fi citit si dintr-o perspectiva diferita. Putem totusi considera ca toata aceasta “marionetizare” are ca scop creerea unui nou tip de actor. Astfel, aceasta supramarioneta devine doar o imagine de PR(ca sa spun modern), menita sa sustina aceasta lupta a disparitiei actorului “vechi”. Dar ce inseamna aceasta lupta? Cred ca inseamna numai lupta unui actor al carui scop unic este “denaturalizarea”, adica, un actor nu ar mai fi definit din carne si nervi ci doar ca o individualitatea psihologica. Tinand cont de toatea astea Craig incearca sa adopte un joc care sa exprime imbinarea dintre coprul viu si corpul obiect, dintre miscare si imobilitate. De fapt, cred, ca putem considera ca el incearca sa aibe referinta o statuie cu puteri. Craig, mai sublineaza ca se poate accede la arta doar avand o stapanire de sine si un control al corpului elibertat de jugul emotiilor, sa fie capabil sa elaboreze o gestualitate simbolica, aflata la antipodul gestualitatii cotidiene. Astfel nu va impiedica teatrul sa se deschida inspre o lume aflata dincolo de viata exaltata de realisti, ci va inlesni depasirea frontierelor.

 

Cam asta vrea sa spuna Craig in tezele teoretice despre teatru pe care le-a dezvoltat. Am incercat sa va expun convingerea lui.

 

Cam atat pentru azi.

Astept comenturile voastre mai jos.

Posted in Seminarii InDArt

2 Responses

  1. Snowwhite

    Incep cu comentariu citalului din Craig. “Actorul nu e un artist”. Serios? De ce? Ce face el nu se numeste arta? Sau el estevazut doar ca o chestie care primeste indicatii si face ce i se spune? Oare el nu are imaginatie? Oare el nu are poveste? Oare nu el este cel care transimite publicului ce are de transmis (asta pentru cei care reusesc sa transimita asa ceva. Degeaba trebuie sa transmiti panica sit u transimiti doar frica. Bine… nu degeaba, ca sunt apropiate, dar daca nu e ceea ce trebuie, publicul simte si nereusind sa faci asta il pierzi. A fost un exemplu de stari! Doar un exemplu!)? Asa… Ce este el? Dupa ce zice Craig eu am inteles ca este un fel de Pinocchio. Daaa? Pai si acel Pinocchio, chiar daca era o papusa, nu avea dorinte? Dar Pinocchio era incapabil sa simta. Iar actorul SIMTE. Prin definitie actorul simte! Daca nici actorul nu simte, da-o-n ma-sa! Cel putin eu asa vad o parte din definitia actorului. Nu cred ca as putea-o formuloa pe toata, pentru ca nu oricine este actor si pentru ca sunt atat de multe lucruri de spus despre cum este sau cum ar trebui sa fie un actor. Adica… Oricum pe diploma de la facultate scrie “prestator servicii artistice”. Ar fi sunat mai bine “Supramarioneta”. Sau nu!
    “Tot ceea ce e accindental e contrar artei”- Daaa? Pai si ce faci domnule cand trebuie sa improvisezi pe scena, cand trebuie sa duci spectacolul la capat pentru ca se mai intampla sa se uite replica (vezi Sedinta de Dragobete cu Adi) sau pentru ca a cazut paharul ala nenorocit de pe masa si trebuie sa te apleci sa il iei? Ce faci atunci? Pentru astea sunt lucruri accidentale dupa mine. Sau gresesc? Nu cred… In fine. Idea e ca tot ce conteaza este cum faci asta. Incepi sa soptesti desi esti in fata publicului si ai un microfon deaspura ta care poate face sa se auda totul in sala sau iti modifici tu textul ca sa iasa totul ok sis a il faci sa-si aminteasca ce trebuie sa zica? Desigur, pe personaj! Lasi paharul joss a il calce cel de langa tine sau sa se impiedice sau te apleci si il iei, te uiti la el, eventual il lustruiesti un pic, te uiti la public prin el etc? In momentul in care personajul tau simte tot ce faci tu, adica daca el este cel care face asta, atunci publicul nu vede nici un accident si atunci… nu e tot arta? Merge pe sculptura… ok! Daca ti-a scapat ciocanul pre tare si ai luat mai mult lemn decat trebuie din bucata aia care trebuia sa iasa o papusa… arunci lemnul? Sau faci papusa mai supla, ii pui acolo o cuta a rochiei, ii mai pui o cravata la costumul ala sau pur si simplu o faci infirma! Hai sa aruncam bucata de lemn, ca doar a fost un accident! Ce pana mea! Hellooo!!! Nuuu!!!! Pentru ca din accidente se naste o noua poveste… “a uitat textul… hai sa ies dupa scena ca eu vreau sa fac arta si daca a uitat, nu mai pot sa fac arta!”. Poate am inteles gresit faza cu accidentalul, dar asta este explicatia la ce am inteles eu.
    “Actorul va disparea si va fi inlocuit de un personaj fara viata numit supramarioneta”. La film, poate, ca si asa a fost filmul ala cu Al Paccino- SIMone in care ea ajunge mare vedeta, toata lumea vrea sa o vada si ea este de fapt creata de computer. Dar nu cred ca la asta se refera Craig. Ci la ce face actorul pentru a deveni “mare”, la exagerarile, la modul shakespearian de a interpreta si nu numai. Practic se va uita de actorul uman, ci se va trece la un actor gandit dinainte, adica la pirderea personalitatii actorului si intruchiparea unei alte personalitati. Pai si nu asta trebuie? Eu inteleg ca trebuie sa aduci ceva si din tine, sa retraiesti acele experiente pentru a te apropia de starea, de sentimentele pe care le traieste personajul, dar la urma urmei, un personaj e diferit de actor. Nu te joci pe tine, decat daca piesa nu are personaje, in rest joci un personaj, interpretezi un personaj, simti si traiesti viata/o parte din viata altcuiva. Acel altcineva nu este o supramarioneta, nu este o papusa fara viata, fara sentimente. Viata i-o creeaza actorul (povestea din spatele personajului), iar asta este o dovada ca actorul nu va disparea niciodata si ca el inca face arta. Iar daca personajul prinde viata, atunci clar va avea sentimente. Tot ce trebuie sa faci, dupa mine, este sa fi liber si sa ii permiti personajului tau sa faca parte din tine. Astfel ajungi sa il cunosti, cunoscandu-l ajungi sa-l definesti, definandu-l ajungi sa-l intelegi, intelegandu-l ajungi sa te poti pune in pielea lui, punandu-te in pielea lui poti ajunge sa te identifici cu el. Asta este transformarea prin care trece actorul pentru a deveni personajul pe care il are de interpretat, de trait (cand spun “interpretare” nu ma refer la “a juca”, ci la a trai personajul).
    “In timp ce va raspandi un spirit viu, se va frapa intr-o frumusete de moarte”. Cred ca acesta este pericolul cel mai mare. Sa ajungi sa nu mai “iesi” din personaj. Sa iti insusesti trasaturile lui chiar si cand nu esti pe scena. Dar, in contextual in care Craig spune asta, o vad mai degraba ca momentul in care actorul inca se afla pe scena. Pardon, supramarioneta, dupa cum spune el! Avand totul gandit ajungi sa nu mai simti acele lucruri, ci sa le faci ethnic. God, stiu cum e! Si da, am facut asta si recunosc si a fost unul dintre cele mai proaste spectacole cu Cerceii! Cred ca atunci toti am fost pe tehnic… In fine, eu una, asa am fost si imi asum asta! Cred ca nu am putut fi “pe personaj” de la inceput pana la sfarsit. L-am pipait pe alocuri, dar… neahhh! Revin la Craig. Buun! Pai cum reuseste draga personajul gandit dinainte sa raspandeasca un spirit viu? Poate sa transimita acest spirit? Poate sa transmita ceva? Ca va fi frumos… bai, chiar si dupa spectacolul ala au fost oameni care ne-au spus ca “vaai, ce frumos a fost! Am ras si am ajuns sa plang. Ati fost… extraordinari!” =))) Daaaa???? Doamne, am reusit sa ii facem sa creada ca noi am simtit! Nu spun ca nu suntem extraordinari, dar asta in majoritatea cazurilor, iar acel spectacol, a fost printre celelalte. Este ingrozitor sa ajungi sa minti publicul. Si este si mai nashpa sa te si creada. Cred ca asta e “frumusetea de moarte”: sa te plafonezi, sa nu mai simti, dar sa minti si de fapt sa te minti pe tine “cat de bun esti”. Asta omoara actorul!
    Per total, nu sunt de accord cu ce afirma Craig. Si cred ca am justificat suficient. Daca am inteles gresit, sa ma corecteze cineva!

    Partea a doua

    Trecand la primul element definitoriu pentru actor: CUVANTUL.
    Inteleg faza cu iubire-cuvant deschis- pentru ca poti sa arati iubirea in mai multe feluri: iubire materna, iubire intre prieteni, iubire intre un el si o ea. Dar daca zici “iubesc”, oare nu ai la fel de multe feluri de a arata asta? Pot sa iubesc ironic, pot sa iubesc sincer, pot sa iubesc fals, pot sa iubesc interzis. Inteleg faza cu consoanele de final. dar… parca tot nu merge. Sau te referi la altceva cu deschis-inchis? Te referi la timp? Pentru ca nici la asta nu e valabil. Iubesc acum, ok, dar pot sa iubesc diferit acum.
    Am facut exercitiul cu “aaa” pe iubire si iubesc… si nu a fost nici greu, nici ciudat. Iar la faza cu apa fiarta… Ar trebui sa tip AAAAA!!!!!!!!!!! daca s-ar duce dupa ureche, spre exemplu, pe cand pe palma… ar fi un aaaa mai domol putin. Deci, da, am inteles la ce se refera exercitiul ala!
    Sooo… astept si eu sa vad ce am inteles bine, ce nu am inteles si care e faza cu inchis-deschis. Stiu ca am mai discutat si inainte de festival, dar… sry… io pricepe mai greu!:D
    Poopici!
    Alexa

  2. plinadeideibune

    cred ca o sa-ti spuna si bogdan acelasi lucru, alexa: nu exista ‘ce am inteles bine si ce nu’. aici e loc pentru fiecare sa absoarba ceea ce citeste in felul lui. si sa fie de acord sau nu. bogdan nu ne impune aceste conceptii, ni le prezinta.

    in ce priveste acel citat, eu am inteles altceva.. adica total opusul. nu e arta ceea ce face supramarioneta, intr-adevar. arta ar fi mestesugul, adica actorul lucrat. supramarioneta este actorul care a trecut peste stadiul de “curtezan” si a ajuns in puncul daruirii totale. eu cred ca asta vrea el sa zica. cu alte cuvinte, actorul devine acea supramarioneta in momentul in care, pe scena fiind, este emotie in stare pura. trupul lui devinme doar un suport pentru acea emotie, ca ea sa nu se disipe, sa nu se dilueze. iar ceea ce ajunge la public sunt nu gesturile teatrale/actoricesti, nu mimica mestesugita, nu inflexiunea vocii lucrata cine stie cat timp, ci emotia in stare pura, transmisa numai prin sinceritate. emotia e acel spirit viu despre care vorbeste craig, iar sinceritatea este frumusetea de moarte. de ce de moarte? pentru ca este dincolo de standardele lumii ‘firesti’, lumii limitate… deci nu, nu vorbim despre arta, vorbim despre viata in sine. iar daca stai sa te gandesti, acelasi lucru l-ai spus si tu alexa: ca actor ‘traiesti’ personajul. il TRAIESTI. nu il actezi. nu vorbim de actat/arta. vorbim de trait si de exprimat acea traire la modul cel mai sincer.

    la cuvant nu am inteles nici eu foarte bine. nu inteleg ce-i da cuvantului starea de inchis/deschis. consoanele, pronuntia sau starea pe care ti-o da?

Leave a Comment

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.

Despre Teatrul InDArt

Suntem familia InDArt. Va asteptam si data viitoare cu placere!